Minciuna falselor echivalenţe

02Dec09


Două teme importante sunt scoase de la naftalină din recuzita retorică fesenistă a anului 1990 : « Nu mai vrem scandal » şi « Toţi (politicienii) sunt la fel ». Vă mai amintiţi, nu-i aşa ? Şi-n 1990 aveam nevoie de linişte şi de consens. Şi totodată, vis-a-vis de raporturile cu regimul comunist ni se spunea că « toţi am fost vinovaţi ». Toţi, adică nici unul. În relaţia adulterină cu regimul totalitar nu existau nuanţări şi grade de vinovăţie. În această logică, toţi cei care nu erau disidenţi confirmaţi erau în egală măsură vinovaţi. Cel care se abţinuse de la plonjonul în mocirla compromisului cu regimul, chiar dacă nu avusese curajul opoziţiei deschise, era pe acelaşi plan cu torţionarul cu sânge pe mâini, sau cu licheaua care nu-şi refuzase nici un act de prostituţie faţă de partid şi conducător în schimbul unor privilegii consistente.

Întâlnim mereu în arsenalul discursului ideologic amalgamarea grosieră, confuzia intenţionată, nerespectarea proporţiilor în registrul comparaţiilor şi falsele echivalenţe. Arme cu atât mai înspăimântătoare cu cât eficienţa lor nu pare niciodată afectată de demascarea minciunii prin raţiune şi argument. Locul vulnerabil din constituţia spiritului nostru pare că nu e capabil de imunizare la aceşti viruşi care ne surprind mereu nepregătiţi în contexte diferite.

Auzim constant de ceva timp că nu există nici o diferenţă între forţele politice în competiţie. Toţi sunt la fel. Toţi au grupuri de interese. Toţi sunt pătaţi. Ce mi-e Patriciu-Vântu-Voiculescu sau Berceanu-Videanu-Udrea-Cocoş ? Tot acolo. Sentinţa e dată de analişti « imparţiali » care oftează blazat de pe culmile deontologiei profesionale. N-ai ce-i face, dom’le. Totuşi Băsescu ăsta e ceva mai ticălos, că mai face şi pe justiţiarul, adică mai e şi ipocrit. Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele.

În primul rând s-ar impune evaluarea onestă a termenilor unei comparaţii. Pentru că dacă şi de-o parte şi de alta avem oameni cu averi asupra cărora planează suspiciunea de dobândire prin mijloace ilicite, într-o parte vorbim de cel mult câteva zeci de milioane de euro, iar dincolo de câteva miliarde.

Asta n-ar fi neapărat un argument. Dacă  renunţăm pentru o clipă la prezumţia de nevinovăţie, faptul că cineva a  reuşit să fure doar 20 de milioane nu îl face mai moral faţă de cineva care putut să fure de 50 de ori mai mult. Poate că Patriciu a avut creier şi relaţii să fure de două miliarde, în timp ce alţii s-au descurcat mai modest, după posibilităţi (e doar o simplă speculaţie răutăcioasă). Ceea ce este important este concretizarea averii în control efectiv ca şi raporturile cu sfera politicului. Cine la cine dă ordine ?

Berceanu sau Videanu nu pot ordona unor trusturi  de presă-gigant să-şi îndrepte artileria-hazna asupra cui îndrăzneşte să li se opună. Nu spun că sunt mai morali, spun doar că e o discrepanţă evidentă de mijloace. De cealaltă parte avem în fiecare zi dovada că se poate. Nu-i văde pe « mogulii lui Băsescu » chemând la ordine politicieni, parlamentari sau şefi de partide. Dincolo, în momentul în care bărbatul politic Crin Antonescu, de profesie monument de verticalitate şi bun-simţ, schimbă brusc discursul după primul tur (vis-a vis de moguli, Geoană, etc) orice om rezonabil ar trebui să se întrebe dacă nu există cumva cineva la care Crin intră cu ideile proprii şi pleacă cu ideile respectivului. Monstrul Băsescu are un avantaj net faţă de adversari :nimeni nu poate contesta că stă pe picioarele lui, iar dacă se mişcă un pic mai brusc nu există riscul să i se vadă sforile. Ce-i cu aceşti oameni gri în jurul lui ? Ei bine, pentru cei care încă n-au aflat, politica nu este apanajul asceţilor şi al nevoitorilor. Din păcate nu avem o fabrică de sfinţi care să producă personaje imaculate, eventual milionari, pe care să-i putem desemna sponsori ai oamenilor politici. Important este ca între politic şi economicul mai mult sau mai puţin onorabil să existe o relaţie în care primul nu este subordonat ultimului. Am convingerea că această relaţie există între Băsescu –baronii PDL. Am marii dubii că există de partea cealaltă. Dacă în primul caz vorbim de inter-dependenţă, dincolo e vorba doar de dependenţă-punct.

Nesfânta treime Patriciu-Vântu-Voiculescu plus mafia PSD-istă reprezintă sistemul însuşi edificat  de-a lungul tranziţiei, cu binecuvântarea patriarhului anti-reformă Ion Iliescu. A echivala acest angrenaj enorm, care dispune de pârghii de acţiune variate şi reprezintă din păcate chintesenţa sistemului nostru politico-social cu tunurile date de nişte ţepari mai răsăriţi, a susţine că influenţa şi forţa primilor este pe picior de egalitate cu cei din urmă, înseamnă mistificare grosolană. A vorbi în acest context de « mogulii lui Băsescu » înseamnă o lipsă intenţionată de proprietate a termenilor. A ignora faptul că singura tentativă de reformă a justiţiei s-a făcut în vremea Monicăi Macovei, că eliminarea ei a fost condiţia pusă de Tăriceanu PDL-ului pentru a rămâne la guvernare (spre onoarea lor n-au acceptat), că nume importante, inclusiv baroni PDL, au dosare penale, face parte din combinaţia de orbire asumată şi minciună premeditată.

Dar lucrurile nu sunt noi în ceea ce priveşte repertoire-ul stângii ideologice de pretutindeni. În anii ’70-’80 occidentalilor li se spunea că este imoral să critice URSS-ul deoarece şi în emisfera vestică exista apartheid-ul din Africa de Sud, sau regimul lui Pinochet. Care bineînţeles erau acelaşi lurcu. Orice măsuri raţionale anti-imigraţie erau tratate de stânga isterică drept renaşterea în forţă a nazismului. Mai nou, între Guantanamo şi Gulag-ul sovietic s-a pus semnul egal. Toţi suntem la fel, în concluzie, şi nimeni nu are dreptul să judece. Vă sună cunoscut?

Turul întâi al alegerilor a împărţit România în două. Nu e greu de constat că Băsescu a fost votat de judeţele cele mai dinamice şi mai dezvoltate, de Transilvania şi nordul Moldovei, în timp ce Geoană şi PSD-ul s-au bazat ca de obicei pe iobăgimea asistată din sudul Moldovei şi Regat. Aş propune dacă s-ar putea, oricărui băsescofob care susţine că “toţi sunt la fel” următorul experiment, din păcate pur virtual: sunt gata să trăiesc în următorii cinci ani în România care l-a votat pe Traian Băsescu, cu dictatorul Băsescu preşedinte, cu siniştrii Berceanu –Videanu-Udrea-EBA, etc. Îmi asum riscurile. Voi în schimb puteţi trăi în România care l-a ales pe Geoană cu reformatorii Mazăre, Vanghelie, Oprişan, sub patronajul spiritual al eternului Iliescu şi cu “proiectul Johannis” ca motor al reformei (a se citi “Miliardar de carton anexez partid cu reputaţie reformistă PSD-ului, în schimbul protecţiei la dosare penale, rezultate din privatizări cu cântec, făcute-n în colaborare cu sus-numiţii. Rog seriozitate”). Se încumetă cineva?

P.S Sunt tot mai convins că Băsescu va câştiga alegerile. Nu, nu am sondaje proprii, nu sunt branşat la fluxurile de informaţii non-stop, nici nu ştiu dacă mă pot numi un om foarte informat. Ştiu însă să recunosc disperarea când o întâlnesc. Iar disperarea isterică anti-Băsescu ce bântuie în zilele acestea haznalele mass-media, este – cred eu –semnul că minciuna susţinută de miliarde de euro îşi presimte sfârşitul.

Anunțuri


No Responses Yet to “Minciuna falselor echivalenţe”

  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: