Tismăneanu nu ar avea „ştiinţă“, pentru că dovedeşte numai un „anticomunism discursiv“ (Carmen Muşat) şi se rezumă la „rafinate şi academice analize de condamnare intelectuală“, pregăteşte simpozioane despre comunism şi o abordare în care comunismul devine „obiect muzeal“ (Iulia Popovici). Cu asemenea metode, crede această autoare care visează, pasămite, la comasarea IICCMER cu Mossadul, Eichmann ar fi rămas şi acum în Argentina, citind-o harnic pe Hannah Arendt! Marius Oprea era, dimpotrivă, omul faptei, săpa prin munţi după osemintele morţilor ucişi de Securitate, uneori chiar „fără mănuşi“, deoarece nu avea bani. „Daţi-i înapoi sapa lui Marius Oprea!“, strigă, aşadar, patetic Doina Ioanid. Alteori, chestiunea se pune în termeni apicoli ori „macho“: fără Marius Oprea şi cu articolul din statut privitor la sesizarea Parchetului schimbat (voi reveni asupra acestei chestiuni), IICCMER devine o „matcă fără ac“ (Zoe Petre) şi un institut „castrat“. Nici cu conştiinţa nu stă bine Tismăneanu: are un comportament „abuziv şi revanşard“, e un „acrobat perfect“ (Carmen Muşat). Reapare şi vina ereditară, deoarece „şi trupul, şi creierul naţiei sunt batjocorite de urmaşii asasinilor noştri“ (Liviu Cangeopol). În general, tot „anticomunismul“ din România a ajuns „business şi isterie“ (Ciprian Şiulea). E inutil să mai multiplicăm citatele din aceste texte dominate de resentiment pentru oricine are legătură cu guvernul Boc, cu Traian Băsescu şi cu cei care îl susţin, care, din nou după d-l Cangeopol, sunt nişte „utecişti democratizaţi“. Merită, în schimb, de discutat fără părtinire, sper, schimbările de la IICCMER.


Privita din unghiul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, situatia pare si mai ininteligibila. Nu trebuie sa fii expert in teorie organizationala ca sa intelegi ca daca doresti sa construiesti ceva institutional si esti pus de schimbarea conjuncturii politice intr-o pozitie noua, ce iti cere o reasezare, este mai bine sa te afli la masa tratativelor, nu pe campul de lupta. Daca, mai mult, locul la masa negocierilor iti este asigurat, il ocupi, chiar daca nu este cel mai confortabil. In cazul de fata, observatorul detasat nu poate sa nu se intrebe: Era sau nu in interesul conduceri IICCR (care de altfel, dupa toate datele publice, urma sa se regaseasca la varful noii entitati rezultate din unificare) sa asigure prin negocieri si intelegeri continuitatea unor proiecte si demersuri incepute in vechiul mandat? Era sau nu in interesul conduceri IICCR sa asigure continuitatea pentru vechea sa echipa? Logica spune ca da. Daca privesti firul evolutiilor, la rece, impresia este insa alta. Nimic nu pare a anunta un interes, altul decat declarativ, pentru masa organizatiei si agenda ei. A proteja un status qvo nesustenabil in fata unor schimbari pe care nu numai logica si bun simtul le recomanda dar si conjunctura politica – vrei, nu vrei – le impune, nu se recomanda deloc ca o strategie constructiva sau inteleapta.

In tranzitiile organizationale problema cheie este intotdeauna: Cine si pentru ce negociaza? Cine vorbeste pentru lideri si cine pentru masa organizatiei? Or, in toata perioada, lasand la o parte faptul ca din cate se pare nimeni de la Institut nu a incercat sa negocieze cu reprezentantii Comisiei cu adevarat, interesele echipei de cercetatori IICCR par ca s-au pierdut undeva pe drum. Impresia observatorului este ca nimeni nu negociaza, nu gandeste alternative, nu cauta solutii fezabile. Postura de victima nu presupune negocieri si proiecte. Intre retorica victimizarii si retorica constructiei institutionale, victimizarea a primat. De ce s-a mers pe aceasta cale cand toate portile erau deschise spre calea negocierii, este greu de inteles. Macar sa se fi incercat. Dar din nou, impresia este ca nu s-a vrut. Pentru cei care aveau alte asteptari de la conducerea Institutului si care nu accepta usor retorica victimizarii, dezamagirea este palpabila. Ridici din umeri, mergi mai departe. Ce mai poate fi facut?


Aşa s-ar traduce în viziunea lui Marius Oprea, actualul director al IICCR (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România) menirea instituţiei pe care în acest moment o conduce. Polemica iscată în jurul IICCR s-a centrat în jurul acuzelor de schimbare pe criterii politice a lui Marius Oprea, lăsând oarecum impresia de către susţinătorii săi că nu ar exista nici un fel de motive profesionale. În fapt, ele au fost expuse destul de clar de către Vladimir Tismăneanu sau Mihai Neamţu: anume complexitatea unui fenomen ca istoria comunismului în România, miza enormă pe care o presupune înţelegerea sa cât mai adâncă, nu poate fi redusă la o orientare unidimensională. Cu atât mai puţin cînd aceasta presupune aproape exclusiv excavarea de oseminte sau afişarea de liste cu fişe matricole penale, nume de torţionari sau de securişti. Empirismul haotic şi fără metodă, neputinţa teoretică şi conceptuală, nu pot substitui cercetarea istorică autentică. Ele pot cel mult s-o arunce înapoi la stadiul de istorie cronicărească medievală.

Trecând în revistă punctele de vedere exprimate, am ajuns şi la interviul dat de dl. Marius Oprea în Academia Caţavencu. Las la o parte exprimările de genul „căcaţii de comunişti –căcaţi de la guvernare”. Nu ştiu de ce un om ca Marius Oprea se vede silit să recurgă la astfel de mijloace verbale. Ele sunt de obicei apanajul celor slabi, ce pun semnul egal între exprimarea vulgară şi tăria de caracter. Dacă vorbeşti ca-n curtea autobazei, se cheamă că eşti un om dintr-o bucată care nu se-ncurcă-n vorbe. N-ar trebui să fie cazul lui Marius Oprea, caracterul şi dârzenia sa fiind un fapt arhicunoscut. Nu cred că are nimic de demonstrat în acest sens, apelând la vocabularul de băiat de cartier care-şi marchează teritoriul. Dar asta e mai puţin important.

Faptul care m-a surprins de-a lungul interviului a fost poziţia de pe care a încercat să apere activitatea Institutului. M-aş fi aşteptat să iasă în faţă cu realizările şi cercetările de până acum. Nu sunt puţine şi nici neînsemnate. Aş aminti aici cartea lui Alin Mureşan publicată sub egida IICCR – „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”, sau volumul II al Anuarului IICCR pe 2007 cuprinzând o serie de studii dedicate elitelor comuniste înainte şi după 1989. Pentru Marius Oprea însă se pare că sunt mai puţin relevante. Ceea ce consideră el că justifică existenţa Institutului, punctul forte şi singura activitate care contează, sunt săpăturile pentru exhumarea rămăşiţelor celor ucişi clandestin înainte de 1989. Declară că s-a săturat de teorii şi de literatură, de fandoseli academice. Tot ce doreşte este să trântească pe masa procurorilor sacii cu resturile umane. Asta este istoria în esenţa ei pură, nu preţiozităţile teoretico-intelectuale.

Ironia sorţii, anti-comunistul Marius Oprea nu pare să realizeze că recurge la arsenalul de clişee populist – anti –intelectualiste al celor pe care doreşte să-i combată. Din vorbele sale transpare gândirea minerist–imeghebistă şi dispreţul faţă de filfizonii bibliotecilor: noi muncim, nu gândim; noi săpăm, nu teoretizăm. Imaginea burjuiului care n-a mâncat salam cu soia în exil este înlocuită de cea a lui Vladimir Tismăneanu care n-a cotrobăit în viaţa lui cu mâna printre coastele unui mort. Fără să-şi dea seama, Marius Oprea îşi auto-proiectează o imagine-clişeu desprinsă parcă din recuzita literaturii realismului socialist din anii ’50: activistul de partid aproape de oameni, de suferinţele lor. N-aş vrea să-mi fac păcate; sunt convins că nutreşte o compasiune sinceră faţă de victimele asasinatelor şi faţă de familiile lor. Am însă sentimentul că această imagine pe care o opune într-un mod antitetic celei a savantului izolat în turnul său de fildeş păcătuieşte prin falsitate. Şi prin manipulare emoţională grosieră.

Ce nu pare domnul Marius Oprea să înţeleagă, este că înaintea craniilor pe care le găseşte în pământ a existat o poveste. Şi că istoria comunismului nu poate fi redată doar de expunerea unei căpăţâni pe masa procurorului sau aiurea. Pentru a înţelege şi a avea o imagine cât mai veridică trebuie să pătrundem şi în interiorul altor capete, nu doar să ne mulţumim a contempla craniul victimei. Trebuie să încercăm să pătrundem în capetele oamenilor vii, ale celor care au ţinut mâna pe trăgaci, ale celor care au dat ordinele, ale noastre, ale tuturor care am făcut din aceasta normalitatea de fiecare zi. Şi trebuie să ajungem acolo pentru a surprinde ideile; ideile din care unele duc lumea înainte, iar altele provoacă infecţia spiritului, care îmbolnăvesc şi ucid. Ceva îngrozitor trebuie să se fi petrecut mai înainte ca oameni nevinovaţi să fie ridicaţi în miez de noapte şi ucişi la marginea drumului. Pentru ca cineva să fie convins că exterminarea unor semeni, indivizi sau grupuri etnice şi sociale, reprezintă etapa obligatorie către realizarea binelui comun, a binelui suprem, trebuie ca anormalul să fie adânc cuibărit în mintea şi inima sa. Pentru ca o întreagă societate , de la prim-secretar la cel mai umil muncitor să fie prizoniera minciunii ideologice, să fie conştientă că trăieşte în minciună, şi să nu poată face nimic pentru a se elibera, undeva în spiritul nostru trebuie să se fi produs o teribilă fractură. Este semnul unei boli necruţătoare, a unui mod total deformat de a se raporta la sine, la Dumnezeu şi la cei din jur. Nu existenţa lui Lenin şi a sectei bolşevice e tulburătoare, ci succesul ei, faptul că ea a devenit religia şi speranţa unei părţi însemnate din omenire. În cuvintele lui Alain Besançon „carenţa sa de fiinţă a devenit carenţa noastră, a milioane de fiinţe umane”. Osemintele pe care le caută cu asiduitate dl. Oprea nu reprezintă decât punctul terminus al unei veritabile drame a umanităţii cu stupiditatea şi inocenţa ei deopotrivă, cu speranţele şi bucuriile ei, cu actele de sacrificiu şi laşităţile care au însoţit-o. Ori pentru a reda această frescă vie, mi-e teamă că săpăliga arheologului nu e de ajuns.

Nu ştiu dacă în fruntea Institutului va ajunge Vladimir Tismăneanu. Pot să afirm însă cu riscul de a-mi atrage oprobriul celor care nu-l agreează că-mi doresc acest lucru. Am văzut care este viziunea dlui Marius Oprea privind investigarea istoriei comunismului şi nu mă convinge. Nu cred că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului trebuie să devină Institutul de Criminalistică a Comunismului. Din punctul meu de vedere focalizarea exclusivă pe o direcţie secundară, o fundatură, s-a dovedit falimentară şi reprezintă o invalidare a perspectivei dlui Oprea. Deşi s-au produs lucrări valoroase, totuşi raportat la fondurile substanţiale alocate IICCR, rezultatele sunt mai degrabă dezamăgitoare. Instituţia în fruntea căreia s-a aflat dl Oprea este debranşată de la reţeaua academică internaţională şi nu reprezintă o prezenţă semnificativă pe piaţa internaţională a dezbaterilor de profil.

Nu cred că dl Oprea are anvergura academică şi intelectuală pentru a conduce o asemenea instituţie. Nu este un atac la persoana domniei sale, nici o referinţă peiorativă la calităţile sale intelectuale. Marea majoritate (în care mă auto-includ) nu ajungem să fim deschizători de drumuri în domeniile în care activăm. Este o simplă constatare: dl Tismăneanu corespunde profilului de „fiară de catedră” devoratoare de biblioteci, este creator de paradigmă în domeniul în care activează, dl Oprea –nu. Simplu ca bună-ziua. În opinia mea, directorii acestui gen de instituţii ar trebui să fie oameni al căror nume spune ceva catedrelor marilor universităţi. Din nou, dl. Tismăneanu bifează fişa postului, dl. Oprea nu. La fel de simplu.

Marius Oprea a dovedit în raportarea sa la regimul comunist şi la problema deconspirării Securităţii coloană de granit şi hotărâre de oţel. Cu tot respectul însă, nu cred că sunt calităţi suficiente pentru a-l recomanda pentru o asemenea funcţie.

Nu înseamnă că direcţia pe care o reprezintă Marius Oprea n-ar trebui să aibă drept de cetate într-un asemena institut. Trebuie însă s-o spun clar şi răspicat din capul locului, consider că o asemenea direcţie nu poate fi decât secundară. Nicăieri în lume un asemenea institut nu are ca obiect principal de activitate scormonirea osemintelor. Istoria reprezintă un efort de auto-înţelegere mediat de interpretare şi nu de transferul brut al documentelor în coperţile unei cărţi, sau al capetelor de femur în arhivele virtuale ale internetului. Ierarhia trebuie stabilită fără echivoc: stiloul comandă hârleţului şi nu invers


Voi începe prin a spune că nu sunt împotriva vaccinurilor în general şi nici împotriva vaccinului contra gripei noi. Atitudinea mea faţă de subiect s–ar încadra în mainstream : le consider nişte cuceriri importante ale ştiinţei, cruciale pentru salvarea a milioane de vieţi. Nu împărtăşesc teoriile conspiraţioniste în forma lor aberantă, nu cred că vaccinurile în general şi actuala pandemie în special sunt parte al unui plan ocult pentru instaurarea unei Noi Ordini Mondiale.

Cu toate acestea nu mă voi vaccina. Motivaţia mea este simplă: nu obişnuiesc să bag medicamente-n mine fără motiv. Nu sufăr de boli cronice. N-am mai luat antibiotice de câţiva ani şi nu m-am vaccinat niciodată contra gripei normale. Ori din câte am înţeles, aceasta provoacă îndeobşte mai multe decese decât a cauzat până acum gripa nouă. Cred că este un gest de minimă coerenţă logică: din moment ce nu iau măsuri profilactice speciale contra unui pericol mai mare, nu văd de ce ar trebui s-o fac contra unuia care, lăsând la o parte publicitatea mediatică şi judecând după statistică, pare mai puţin ameninţător. Din astfel de motive sau din diverse altele, mai mult sau mai puţin conştientizate, probabil că majoritatea românilor a ignorat apelurile la vaccinare. Până acum câteva zile.

Schimbarea cu o sută optzeci de grade a opiniei se justifică cred eu, într-un singur caz : în evaluarea corpului de fapte există o infuzie semnificativă de date noi care modifică substanţial datele problemei. În cazul de faţă aceasta s-ar traduce în creşterea accelerată a numărului de decese, apariţia unei mutaţii agresive, etc. Din datele pe care le deţin nu este cazul de aşa ceva.

Şi totuşi un eveniment crucial pare a fi avut loc, judecând după schimbarea bruscă de atitudine în rândul populaţiei. Vestea bună e că gripa porcină nu s-a transformat în gripa spaniolă, asasinul în masă al secolului XX care a făcut Marele Război Mondial să pară un diletant ridicol. Ceva mult mai înspăimântător s-a petrecut însă, ceva care a zguduit confortul mental al cetăţeanului obişnuit : moartea omului de la tv.

Cine apare la televizor iese din rândul muritorilor şi intră într-o castă a semizeilor, în aparenţă la fel ca ceilalţi şi totuşi fundamental diferiţi. Atotputernicul televizor, imaginea care seduce şi îmbată, reconfigurează discreţionar realitatea. Inversează ierarhiile naturale, pune oameni mici pe socluri mari, transformă sfinţii în pedofili şi viceversa. Impune subiectele, ignoră graţios temele importante şi transformă lucrurile de nimic în breaking news. Piţipoanaca semianalfabetă devine vedetă mondenă, un ziarist fără nici o meserie sau specializare poate ajunge analist politic. Omul de la televizor are întotdeauna dreptate, sentinţele sale sunt definitive. Ceea ce este mai important, cel de la televizor, evenimentele de acolo, există cu adevărat, ceilalţi mai puţin. « Nu există război în Albania », « Cum să nu fie ? Am văzut la televizor », soseşte genial replica (din filmul Wag the Dog, cu Robert de Niro).

Omul de la televizor nu este asemenea nouă. Existenţa lui e reală, înscrisă în categoria esenţelor, a nostră e accidentală şi contingentă. Omul de la televizor are o viaţă cu adevărat interesantă, făptuieşte ceea ce noi doar visăm, trăieşte cu adevărat. Şi mai ales, e nemuritor. Iar dacă totuşi virusul l-a putut ucide pe omul de la tv, înseamnă că pericolul e într-adevăr uriaş. Dacă cineva din casta brahmanilor post-modernităţii poate fi răpus, cu atât mai mult noi, fire de praf în vânt. Moartea lui Tony Tecuceanu (Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească) i-a transformat pe mulţi din indiferenţi ironici şi blazaţi în credincioşi plini de frică şi fervoare.





PNL a anunţat prin vocea lui Crin Antonescu că participarea la guvernare este posibilă în două situaţii: fie li se acordă postul de prim-ministru, fie se ajunge la un acord asupra unei personalităţi independente. În primul caz, după cum afirma preşedintele PNL, delgaţia permanentă a partidului l-a desemnat drept persoana corespunzătoare pentru acest post. Privirea lăsată un moment în jos, tonul vocii coborât, cu puţin efort de imaginaţie putem distinge şi o uşoară roşeaţă în obrajii vorbitorului. Modestia şi bunul-simţ în varianta marketabilă pe micul ecran par aproape credibile.

Pe toată durata mandatului său Emil Boc a fost contestat şi pentru că profilul său n-ar fi corespuns unui „premier de criză”. Nu era economist, n-avea ce să caute pe postul respectiv, singura sa raţiune de a fi acolo era de „pion al lui Băsescu”. Tot ce-i posibil (e mai puţin de înţeles în această logică ce cusururi avea Lucian Croitoru). Liberalii în frunte cu Crin Antonescu şi-au ocupat şi ei locul în corul contestatarilor. Rămâne totuşi observaţia că Emil Boc este profesor de drept constituţional, profesie care nu e lipsită de tangenţă cu arta guvernării, chiar dacă nu se mulează cel mai bine pe imperativele momentului. Care este însă experienţa în virtutea căreia Crin Antonescu revendică acest job? Trei ani de muzeografie şi cinsprezece ani de strălucit absenteism parlamentar? Un ministeriat la tineret şi sport în perioada CDR de care nu-şi mai aduce aminte nimeni?

Am şi eu trei ani de muzeografie în CV, în plus asupra mea nu planează suspiciunea că aş fi brelocul unui miliardar de carton. Mă autopropun cu această ocazie în atenţia delegaţiei permanente a PNL pentru postul de prim-ministru. Consider că sunt cel puţin la fel de potrivit ca şi Crin Antonescu.

De la Johannis, soluţia nemţească magică ce a făcut să meargă treburile–n Sibiu şi va face asta cu o ţară-ntreagă, s-a făcut brusc tranziţia la omul care n-a făcut niciodată nimic. PNL-ul are în rândurile sale un economist de talie mondială, Daniel Dăianu. O asemenea propunere ar fi greu de refuzat din partea PDL-ului, chiar dacă PNL nu are greutatea parlamentară pentru o asemenea pretenţie. Antonescu în schimb reprezintă modul cel mai bun de a pune condiţii inacceptabile. La fel ca-n 2008.

Crin Antonescu reprezintă o tipologie din păcate răspândită în politica românească. E obrăznicătura cu tupeu care „te face din vorbe”. Nu rămâne niciodată fără replică şi are întotdeauna cuvintele la el. Nu-i lipseşte inteligenţa şi nu-i displac duelurile verbale. Faţă de Geoană care în faţa lui Băsescu pare un miel băgat în cuşcă cu un rotweiller, Crin Antonescu nu se pierde. Aruncă în derizoriu argumentele serioase cu o obrăznicie spumoasă care ia ochii. Confundă ironia inteligentă cu bălăcăreala ieftină, dar reuşeşte de multe ori să vrăjească publicul încântat că „ăsta le zice”. Nu trebuie subestimat şi din păcate e reprezentativ – reprezintă lipsa de substanţă a politicii româneşti. Corespondentul său se regăseşte în toate partidele – Victor Ponta e un alt reprezentant al genului.

În spatele acestui verbiaj nu regăsim nimic. Învelişul ascunde un miez găunos şi sună întotdeauna a gol. Antonescu este automatul perfect de replici şi atât. Spune că cei care-l întreabă de activitatea politică şi de activitate în general sunt de fapt furioşi pentru că nu pot să-l prindă cu nimic. Nu s-a compromis cu nimic, n-a fost amestecat în scandaluri. Numai cine nu munceşte nu greşeşte, spune un vechi proverb. Din acest punct de vedere, Antonescu are perfectă dreptate: parcursul său politic şi profesional e fără greşală.

Declară senin că PNL nu va ezita să intre în opoziţie dacă situaţia o va cere, pentru că „cineva trebuie să apere şi democraţia” în faţa dictatorului Băsescu. Mi-aş permite o mică observaţie: dacă Băsescu vrea să fie într-adevăr dictator, iar democraţia română stă în oameni ca şi Crin Antonescu, ne putem depune cererile de emigrare în Canada. Dictatorul a învins.


Cum a reuşit coaliţia tuturor forţelor politice, mai puţin PDL să piardă în faţa lui Traian Băsescu? Cum de a clacat imensul angrenaj mediatic mobilizat împotrivă-i? Nu cred că cineva poate da răspunsul cert, dar fără a subestima meritele lui Băsescu şi ale echipei sale, cred că alegerile prezidenţiale au fost mai degrabă pierdute de adversarii săi decât câştigate de el.

Nimeni nu poate indica cu certitudine cauzele care au dus la înfrângerea coaliţiei „anti”, dar există o serie de erori tactice şi cel puţin o problemă de fond.

Problema de fond se numeşte PSD, sau mai exact PSD-ul ca partid nereformat, PSD-ul ca partid al baronilor locali, al lui Vanghelie, Oprişan sau Mazăre. Un partid în fruntea căruia Mircea Geoană a ajuns preşedinte pe valul promisiunii de a-l reforma. Propulsat de „grupul de la Cluj”, după cinci ani poate raporta fără teama de a greşi un eşec total. Faţada reformistă a PSD-ului a fost dezintegrată de loviturile baronilor. De „grupul de la Cluj” nu s-a mai auzit nimic, iar membri marcanţi ai acestuia au părăsit chiar partidul (Vasile Puşcaş). Schimbarea promisă a fost schimbarea lui Cozmâncă sau Mischie cu Vanghelie şi Mazăre. Mircea Geoană a dovedit în mod clar că nu e omul care să se impună asupra „dalmaţienilor” de categorie grea din PSD. Partidul a rămas incapabil să atragă electoratul urban-educat şi a trebuit să se limiteze în continuare la electoratul său tradiţional – Moldova şi Muntenia rurală. Geoană nu a reuşit să schiţeze în cinci ani  nici o umbră de reformă în propriul partid dar a pretins credit pentru a încerca asta cu o ţară. Cred cu tărie că în faţa unui PSD cu mai mulţi oameni de factura lui – să zicem – Cristian Diaconescu şi cu lideri cu profil de interlop sau de seralist certat cu şcoala, trecuţi în planul al doilea, Traian Băsescu nu ar fi avut nici o şansă.

Chiar şi aşa Băsescu avea şanse mari să piardă. În două săptămâni însă, adversarii lui au comis atâtea greşeli încât ai impresia că teoria conspiraţiei nu e chiar o vorbă goală şi că cineva i-a pus intenţionat să-şi bată cuie-n talpă. Erorile tactice pot fi cuprinse rezumativ în două cuvinte: prostie şi ură. Prostia de a te declara revoluţionar al bunului-simţ, a-l ataca pe Geoană la baionetă înainte de turul 1, pentru a pupa piaţa independenţei imediat după.Crin Antonescu şi liberalii nu aveau altceva de făcut decât să mimeze verticalitatea în continuare şi să-şi afirme răspicat ostilitatea faţă de Băsescu. Gestul de a-i sări PSD-ului în braţe cu nerăbdarea unei fete mari, a scârbit şi  a îndepărtat mulţi votanţi din turul 1, care altfel ar fi stat acasă sau poate ar fi votat contra Băsescu  Prostia de a ieşi cu o făcătură de film trucată, imediat după ce don Patriciu şi-a adus ca prin minune în direct de un incident petrecut în urmă cu cinci ani (iar dovada filmată este găsită în mod miraculos în mai puţin de 24 de ore, de către unul din ziarele sale). Ura necamuflată, exprimată zilnic la modul agasant în mass-media aservită, de jurnalişti care nici nu se mai obosesc să mimeze echidistanţa. Prostia de a crede că poţi călări simbolurile sacre ale Timişoarei. De a te duce nepregătit la o confuntare cu un veritabil rechin, aerian pe teme convenite de dinainte. Şi bineînţeles, cireaşa de pe tort de a vizita cu o seară înainte un personaj consacrat al „treimii mogulilor” şi a găsi cea mai penibilă explicaţie posibilă (doar dacă ar fi pretins că Vântu l-a răpit şi sechestrat putea fi mai puţin credibil).

Steinhardt spunea că suntem tentaţi să asociem răutatea cu inteligenţa şi să denumim cu admiraţie întregul ca „machiavelism”. În realitate răii pot fi (şi sunt de cele mai multe ori) proşti. Rezultatul alegerilor din 6 decembrie  a arătat şi cum prostia şi ura merg mână-n mână.



Două teme importante sunt scoase de la naftalină din recuzita retorică fesenistă a anului 1990 : « Nu mai vrem scandal » şi « Toţi (politicienii) sunt la fel ». Vă mai amintiţi, nu-i aşa ? Şi-n 1990 aveam nevoie de linişte şi de consens. Şi totodată, vis-a-vis de raporturile cu regimul comunist ni se spunea că « toţi am fost vinovaţi ». Toţi, adică nici unul. În relaţia adulterină cu regimul totalitar nu existau nuanţări şi grade de vinovăţie. În această logică, toţi cei care nu erau disidenţi confirmaţi erau în egală măsură vinovaţi. Cel care se abţinuse de la plonjonul în mocirla compromisului cu regimul, chiar dacă nu avusese curajul opoziţiei deschise, era pe acelaşi plan cu torţionarul cu sânge pe mâini, sau cu licheaua care nu-şi refuzase nici un act de prostituţie faţă de partid şi conducător în schimbul unor privilegii consistente.

Întâlnim mereu în arsenalul discursului ideologic amalgamarea grosieră, confuzia intenţionată, nerespectarea proporţiilor în registrul comparaţiilor şi falsele echivalenţe. Arme cu atât mai înspăimântătoare cu cât eficienţa lor nu pare niciodată afectată de demascarea minciunii prin raţiune şi argument. Locul vulnerabil din constituţia spiritului nostru pare că nu e capabil de imunizare la aceşti viruşi care ne surprind mereu nepregătiţi în contexte diferite.

Auzim constant de ceva timp că nu există nici o diferenţă între forţele politice în competiţie. Toţi sunt la fel. Toţi au grupuri de interese. Toţi sunt pătaţi. Ce mi-e Patriciu-Vântu-Voiculescu sau Berceanu-Videanu-Udrea-Cocoş ? Tot acolo. Sentinţa e dată de analişti « imparţiali » care oftează blazat de pe culmile deontologiei profesionale. N-ai ce-i face, dom’le. Totuşi Băsescu ăsta e ceva mai ticălos, că mai face şi pe justiţiarul, adică mai e şi ipocrit. Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele.

În primul rând s-ar impune evaluarea onestă a termenilor unei comparaţii. Pentru că dacă şi de-o parte şi de alta avem oameni cu averi asupra cărora planează suspiciunea de dobândire prin mijloace ilicite, într-o parte vorbim de cel mult câteva zeci de milioane de euro, iar dincolo de câteva miliarde.

Asta n-ar fi neapărat un argument. Dacă  renunţăm pentru o clipă la prezumţia de nevinovăţie, faptul că cineva a  reuşit să fure doar 20 de milioane nu îl face mai moral faţă de cineva care putut să fure de 50 de ori mai mult. Poate că Patriciu a avut creier şi relaţii să fure de două miliarde, în timp ce alţii s-au descurcat mai modest, după posibilităţi (e doar o simplă speculaţie răutăcioasă). Ceea ce este important este concretizarea averii în control efectiv ca şi raporturile cu sfera politicului. Cine la cine dă ordine ?

Berceanu sau Videanu nu pot ordona unor trusturi  de presă-gigant să-şi îndrepte artileria-hazna asupra cui îndrăzneşte să li se opună. Nu spun că sunt mai morali, spun doar că e o discrepanţă evidentă de mijloace. De cealaltă parte avem în fiecare zi dovada că se poate. Nu-i văde pe « mogulii lui Băsescu » chemând la ordine politicieni, parlamentari sau şefi de partide. Dincolo, în momentul în care bărbatul politic Crin Antonescu, de profesie monument de verticalitate şi bun-simţ, schimbă brusc discursul după primul tur (vis-a vis de moguli, Geoană, etc) orice om rezonabil ar trebui să se întrebe dacă nu există cumva cineva la care Crin intră cu ideile proprii şi pleacă cu ideile respectivului. Monstrul Băsescu are un avantaj net faţă de adversari :nimeni nu poate contesta că stă pe picioarele lui, iar dacă se mişcă un pic mai brusc nu există riscul să i se vadă sforile. Ce-i cu aceşti oameni gri în jurul lui ? Ei bine, pentru cei care încă n-au aflat, politica nu este apanajul asceţilor şi al nevoitorilor. Din păcate nu avem o fabrică de sfinţi care să producă personaje imaculate, eventual milionari, pe care să-i putem desemna sponsori ai oamenilor politici. Important este ca între politic şi economicul mai mult sau mai puţin onorabil să existe o relaţie în care primul nu este subordonat ultimului. Am convingerea că această relaţie există între Băsescu –baronii PDL. Am marii dubii că există de partea cealaltă. Dacă în primul caz vorbim de inter-dependenţă, dincolo e vorba doar de dependenţă-punct.

Nesfânta treime Patriciu-Vântu-Voiculescu plus mafia PSD-istă reprezintă sistemul însuşi edificat  de-a lungul tranziţiei, cu binecuvântarea patriarhului anti-reformă Ion Iliescu. A echivala acest angrenaj enorm, care dispune de pârghii de acţiune variate şi reprezintă din păcate chintesenţa sistemului nostru politico-social cu tunurile date de nişte ţepari mai răsăriţi, a susţine că influenţa şi forţa primilor este pe picior de egalitate cu cei din urmă, înseamnă mistificare grosolană. A vorbi în acest context de « mogulii lui Băsescu » înseamnă o lipsă intenţionată de proprietate a termenilor. A ignora faptul că singura tentativă de reformă a justiţiei s-a făcut în vremea Monicăi Macovei, că eliminarea ei a fost condiţia pusă de Tăriceanu PDL-ului pentru a rămâne la guvernare (spre onoarea lor n-au acceptat), că nume importante, inclusiv baroni PDL, au dosare penale, face parte din combinaţia de orbire asumată şi minciună premeditată.

Dar lucrurile nu sunt noi în ceea ce priveşte repertoire-ul stângii ideologice de pretutindeni. În anii ’70-’80 occidentalilor li se spunea că este imoral să critice URSS-ul deoarece şi în emisfera vestică exista apartheid-ul din Africa de Sud, sau regimul lui Pinochet. Care bineînţeles erau acelaşi lurcu. Orice măsuri raţionale anti-imigraţie erau tratate de stânga isterică drept renaşterea în forţă a nazismului. Mai nou, între Guantanamo şi Gulag-ul sovietic s-a pus semnul egal. Toţi suntem la fel, în concluzie, şi nimeni nu are dreptul să judece. Vă sună cunoscut?

Turul întâi al alegerilor a împărţit România în două. Nu e greu de constat că Băsescu a fost votat de judeţele cele mai dinamice şi mai dezvoltate, de Transilvania şi nordul Moldovei, în timp ce Geoană şi PSD-ul s-au bazat ca de obicei pe iobăgimea asistată din sudul Moldovei şi Regat. Aş propune dacă s-ar putea, oricărui băsescofob care susţine că “toţi sunt la fel” următorul experiment, din păcate pur virtual: sunt gata să trăiesc în următorii cinci ani în România care l-a votat pe Traian Băsescu, cu dictatorul Băsescu preşedinte, cu siniştrii Berceanu –Videanu-Udrea-EBA, etc. Îmi asum riscurile. Voi în schimb puteţi trăi în România care l-a ales pe Geoană cu reformatorii Mazăre, Vanghelie, Oprişan, sub patronajul spiritual al eternului Iliescu şi cu “proiectul Johannis” ca motor al reformei (a se citi “Miliardar de carton anexez partid cu reputaţie reformistă PSD-ului, în schimbul protecţiei la dosare penale, rezultate din privatizări cu cântec, făcute-n în colaborare cu sus-numiţii. Rog seriozitate”). Se încumetă cineva?

P.S Sunt tot mai convins că Băsescu va câştiga alegerile. Nu, nu am sondaje proprii, nu sunt branşat la fluxurile de informaţii non-stop, nici nu ştiu dacă mă pot numi un om foarte informat. Ştiu însă să recunosc disperarea când o întâlnesc. Iar disperarea isterică anti-Băsescu ce bântuie în zilele acestea haznalele mass-media, este – cred eu –semnul că minciuna susţinută de miliarde de euro îşi presimte sfârşitul.